Prereformarea Bisericii - John Wycliffe (1320 – 1384)

Sursa imagine : http://en.wikipedia.org/wiki/File:Jwycliffejmk.jpg

John Wycliffe (1320 – 1384) fost unul dintre cei mai străluciţi cărturari pe care i-a dat Oxfordul. El atacă fundamentul nescriptural al unei întregi serii de concepte şi ritualuri ale Bisericii Catolice, respingând ferm transubstanţierea, caracterul infailibil al Bisericii Catolice în probleme de credinţă, spovedania în confesional, credinţa în Purgatoriu, pelerinajele, închinarea la sfinţi, venerarea moaştelor şi altele. Pe bună dreptate este numit „the morning star of Reformation” („Luceafărul Reformei” engleze). Ideile sale sunt popularizate de o serie de grupuri de predicatori cu o viaţă simplă care străbat ţara propovăduind învăţăturile Bibliei. Aceşti predicatori de vor numi lollarzi şi deşi mişcarea lor este reprimată în 1417, reapare după 1485, printre altele cerând confiscarea averilor clerului.
Printre altele John Wycliffe susţinea că stăpânirea clerului să se bazeze pe harul spiritual şi nu pe puterea materială, precum şi faptul că papii aflându-se sub control francez erau un pericol pentru suveranitatea naţională a Angliei.
Mişcarea conciliară reuşise să ia în discuţie o serie de chestiuni pastorale ale Bisericii Catolice cum ar fi simonia şi absenteismul, însă prin John Wycliffe se iau în discuţie şi probleme teologice. Wycliffe a trăit în timpul captivităţii papalităţii la Avignon şi a murit în timpul începutului Marii Schisme a Occidentului.
În 1371 părăseşte Oxfordul pentru a se dedica diplomaţiei şi a sluji intereselor ţării sale într-o perioadă în care papalitatea era aservită Franţei, inamica Angliei. El a considerat că orice putere este legitimă numai dacă urmează exemplul lui Cristos, acela de a sluji, nu de a i se sluji. Iniţial se bucură de sprijinul autorităţilor civile (laice) engleze, dar în timp acest sprijin îl pierde.
„În acel moment, adoptă o poziţie mai radicală. Scandalul marii Schisme îi dă curajul de a începe să predice că adevărata Biserică a lui Cristos nu este papa şi ierarhia vizibilă, ci mai degrabă trupul invizibil al celor predestinaţi să fie salvaţi – idee preluată de la Sfântul Augustin din Hippo. Deşi este imposibil să se ştie cu exactitate cine este predestinat, există semne ale roadelor pe care aceştia le produc şi aceasta ar putea oferi indicaţii asupra liderilor eclesiali care sunt respinşi (prin predestinare). Până la sfârşitul vieţii sale, Wycliffe declară că papa este în rândul celor respinşi” (după cartea lui Justo Gonzalez)
Această doctrină a unilateralităţii alegerii lui Dumnezeu (sprea mântuire sau spre respingere) o întâlnim la Augustin din Hippo (ca şi concept al mântuirii monergice), dar şi ulterior în sistemul teologic a lui Jean Calvin.
Wycliffe susţine ideea că Scriptura aparţine Bisericii şi că numai Biserica o poate interpreta corect, dar că acea Biserică este organismul tuturor celor predestinaţi spre mântuire şi se cuvine ca Biblia să fie tradusă şi la îndemâna credincioşilor în propria limbă.
Despre lucrarea sa ca traducător al Bibliei în limba engleză Earle E. Cairns spune : „El a afirmat că Biblia şi nu Biserica este singura autoritate pentru credincios, şi că Biserica trebuie să ia modelul de la biserica nou-testamentală. Pentru a susţine aceste convingeri, Wycliffe a oferit Biblia poporului în propria sa limbă. În 1382 el terminase deja prima traducere completă în manuscris a Noului Testament în limba engleză” („C. de-a lungul sec”, p246)
O altă doctrină sacrosantă a Bisericii Catolice pe care Wycliffe o atacă este cea a transubstanţierii, doctrină, care odată atacată, putea duce la consecinţe dintre cele mai imprevizibile pentru Biserica Catolică, cât şi pentru ordinea politică a lumii feudale occidentale :
„Wycliffe susţinea că substanţa sau esenţa elementelor era indestructibilă şi că Cristos era în mod spiritual prezent în sacrament şi era simţit prin credinţă. Dacă ar fi fost adoptată concepţia lui Wycliffe, ar fi însemnat că preotul nu mai era în măsură să priveze pe cineva de mântuire, refuzându-i trupul şi sângele lui Cristos în comuniune” (cres de+a lung, p.246)
Doctrina transubstanţierii fusese adoptată la cel de-al patrulea conciliu de la Latren din 1215.
În urma acestor controverse pe care le stârneşte, Wycliffe declarat eretic şi pentru un timp este închis, dar datorită prestigiului său i se permite să-şi continue studiile şi scrierile.
În 1381 el se retrage la o parohie din Lutterworth. Vederile sale se vor răspândi, influenţând printre alţii şi pe Jan Huss, printr-un număr de predicatori laici, numiţi lollarzi.
În 1401 se promulga de către Parlamentul englez actul „De haeretico comburendo” ( „Despre arderea ereticilor”), care avea ca urmare arderea tuturor care ar propaga ideile lollarde. Ideile acestea se refereau la faptul ca Biblia trebuie să aparţină poporului, clericii ar trebui să nu deţină funcţii civile, precum şi condamnarea celibatului preoţilor.
Lollarzii au avut un număr semnificativ de aderenţi din rândul nobilimii engleze şi în ciuda unei constante persecuţii lollardismul nu a dispărut până la Reforma anglicană din 1534.