Istoria Bisericii (V) - Criza Bisericii la sfârşitul Evului Mediu

- „ … nenorocirile epocii fac să se nască în sufletul credincioşilor o impetuoasă nevoie de un cadru spiritual şi de consolare” (p.33 – IESBPM)
- episcopii – preocupaţi să-şi completeze veniturile (afectate de război, epidemii şi foamete)
- clerul parohial – incapabil să gestioneze criza din lumea satelor
- caracterizat de trei calificative :
· absenteism – parohia era condusă de un vicar
· ignoranţă – mulţi preoţi nu ştiu să citească
· moravuri condamnabile – de denunţă concubinajul


1. Biserica este incapabilă să răspundă aspiraţiilor spirituale
2. Apariţia „ordinelor cerşetorilor”
- activitate pastorală şi de predicare în marile oraşe – un răspuns pozitiv dat crizei
- cei în nevoi găsesc ospitalitate şi înţelegere
- se evidenţiază franciscanii şi dominicanii
- personalităţi : Vincent Ferrier
- „… apare o nouă formă de cucernicie mai puţin bazată pe ritualuri , mai interiorizată şi mai exigentă, care face din mântuire o problemă personală. Acest succes al Ordinelor de călugări cerşetori dovedeşte neputinţa Bisericii instituţionale de a-i integra spiritual pe credincioşi, lipsurile clerului şi tulburările ce afectează papalitatea şi readuce în discuţie echilibrul la care ajunsese creştinătatea în secolul al XIII-lea” (p.35 – IESBPM)

Criza papalităţii
Papalitatea la Avignon
- se instalează la Avignon pentru câteva decenii
- papa Bonifaciu al VIII – lea (1294 – 1303)
- revendică supremaţie absolută dar se loveşte de Filip cel Frumos – excomunicarea suveranului rămâne fără efect
- conflict la Roma între familiile Gaetani şi Colonna şi faptul că suveranii germani sprijină familia Gibelini – papii hotărăsc să se mute în palatul episcopal de la Avignon
- 1330 – Ioan al XXII – lea , care vrea să se întoarcă la Roma este împiedicat de trupele germane ale regelui Ludovic de Bavaria
- până în 1377 Avignonul rămâne capitala creştinătăţii occidentale.
- constrânsă de suveranii statelor europene, papalitatea de la Avignon a trebuit să renunţe la orice pretenţie teocratică
- papii devin nişte monarhi administratori şi constructori, mai mult şefi decât nişte păstori de suflete.

Atitudini de opoziţie faţă de papalitatea de la Avignon
- franciscanii „spirituali” – rupţi din ordin – spun că Papa este Anticristul. Aceştia intraseră în conflict cu Papa Ioan al XXII-lea.
- Teoreticieni ca Marsilio de Padova şi Ioan de Janduno (vezi cartea lui Jaroslav Pelican IV, p.55,119,136,147,157,179)

Marea Schismă
- sf. sec XIV- în sec XV – sfâşiată de „Marea Schismă”
- Grigore al XI – lea în 1377 hotărăste întoarcerea Curiei papale la Roma. Acesta moare în 1378.
- Se alege un papă italian, papa Urban al VI-lea
- Sept. 1378, cardinalii uniţi în Sf. Colegiu îl aleg ca papă pe Clement al VII – lea. Acesta va avea reşedinţa la Avignon.
- Creştinătatea occidentală se află între doi suverani şi va avea două capitale – începutul „Marii Schisme”.
- Rivalităţilor din sânul Bisericii li se adaugă interese politice ale diverşilor suverani.
- Conflictul avea să dureze mai mult de patruzeci de ani.
- Soluţia care se încerca era ca la moartea unuia dintre papi sa nu se desemneze nici un succesor. Acest lucru nu se întâmplă, la un moment dat fiind chiar trei papi, fiecare cu partizanii lui.
- „Schisma tulbura profund viata religioasă şi toată creştinătatea din Occident” (p.40 - IESBPM)
- o altă consecinţă a schismei este că papalitatea apare ca o simplă putere politică ce cade în nepotism şi desfrâu. Această imagine este conturată definitiv de pontificatul lui Inocenţiu al VII – lea şi Alexandru al VI – lea. „Peste această Biserică în plină destrămare se va năpusti vijelia Reformei.” (p.42 – IESBPM)

Încercări de constituire a Bisericilor naţionale
- apar bisericile naţionale (autonome) : cea galicană (în Franţa)