Cum sa predici de efect...

sura web a imaginii: http://media.photobucket.com/image/paul%20washer/woody_096/PaulW2.jpg
Am participat impreuna cu unii din prietenii mei la audierea unei predici a lui Paul Washer. Marturisesc totala mea ignoranta fata de acest predicator, desi am observat ca este foarte popular in spatiul evanghelic romanesc. Al sau “Shocking Message” este prezent pe foarte multe bloguri si prezentat in termeni encomiastici...Eu nu l-am vazut, zic eu din dorinta de a nu cadea in plasa senzationalismului, iar altii vor zice ca pentru ca nu sunt „spiritual”. Si eu si ei cred ca au dreptate... Asadar textul predicat in mesajul audio era foarte bine ales pentru un predicator: Romani 12:1,2. Mi-a placut inceputul : a vorbit despre Har, despre sfintenie...echilibrat si elocvent...Spre sfarsit a afirmat nevoia de a fi imbracat decent si de a ne pazi privirile de ceea ce ne-ar putea ispiti. Un mesaj foarte crestin si de calitate...dar ...acum urmeaza partea interesanta...aceste din urma accente (subsidiare in contextul temei predicate)...au devenit supralicitate. Predicatorul care nu exagereaza (exagerarea fiind o formula retorica) nu este predicator, de acord...Dar exista si pericolul ca supralicitarea sa diminueze mesajul si uneori sa-l transforme in ridicol. La gustul meu estetic ,atata cat exista ,asta s-a si intamplat.
Va las sa savurati si dumneavoastra, prietenii (si dusmanii mei) cateva asertiuni ale distinsului predicator care atacase pretentiile de „opinie” ale unora...Evident, voi parafraza, fara sa distorionez ceea ce a spus :
- pai in Bucuresti esti mai ispitit ca in Miami. Pe bune ? Biblia mea ma invata ca „toata lumea zace in cel rau” si nu contest ca Bucurestiul face vreo exceptie. Esti ispitit prin expunerea si lascivitatea anumitor persoane ...Dar cum s-o fi masurand cantitatea de „senzualitate”?
- nevoia de a nu te lasa prada privirilor a fost amplificata, celebrul predicator spunand ca daca Dumnezeu ne cere sa umblam cu o punga in cap, trebuie sa umblam. Ce sa mai spun...Minunat artificiu de exprimare...Nu vreau sa ma fac vinovat de ironie, dar asta imi aminteste de expresia „a avea ochelari de cal”...
- ca unii oameni sunt atat de stramt imbracati , ca se intreaba daca nu cumva ii doare cand se imbraca...buna , buna gluma ! Cred ca am ras la ea... Iar ca unii par ca ar fi pictati...Si asta, da...de efect !
- tot timpul fratele Paul Washer tine capul in pamant...la mall si chiar la biserica...Nu zic ca nu e necesar, dar sa nu exageram. Daca am exagera am face ca amenzile la politia rutiera sa poarte in partea drepta a procesului verbal semnul pestelui ...
- excesiv de mult a vorbit si despre frumusetea sotiei sale. O femeie frumoasa cu parul negru si ochii negri. Hispanica…Frumoasa, dar nu senzula. Nici nu ma asteptam la alceva . Tot respectul pentru sotia dumneavoastra, domnule Washer ! Aici trebuie sa spun ca apreciez faptul ca este un gentilman desavarsit ! Si a mai diminuat din loviturile predicationiste (nu am gasit alta rima :))
Cred ca as putea continua dar ma opresc la a spune ca mi-ar placea ca predicatorii sa spuna ceva mai mult, chiar sa vindece suflete sangerande prin cuvintele lor si nu sa scoata ochii tinerilor la varsta pubertatii...
Nu vreau sa desconsider nevoia de a atrage atentia asupra pacatului si a consecintelor sale absolut devastatoare. Cred in nevoia de puritate radical si decisiv si nu amendez ce a spus, ci modul cum a spus… lipsit de consistenta. Pentru a contrabalansa trimfalismul acestei predici, va invit sa priviti un vechi interviu al lui Billy Graham, luat de postmodernul Woody Allen…Nu pot sa nu observ (ca tot vorbeam despre estetica gesturilor si vorbelor) faptul ca reverendul Graham este cu adevarat un aristocrat, delicat si elegant si cu un surprinzator simt al umorului…la un predicator, bineinteles…
http://www.youtube.com/watch?v=xUNsGPVDDMA
http://www.youtube.com/watch?v=0Lwx3Wc18Mc&feature=related

Nu am vut sa spun nimica despre chestiunile de natura teologica ale predicatorului cu pricina, dar as vrea sa va semnalez prezenta in spatiul blogosferei a articolului amicului meu (sper sa nu-l deranjeze ca spun asta despre dumnealui) Vasile Tomoiaga cu titlui sugestiv : “Paul Washer şi fundamentalismul evanghelic sufocant”
http://clujulevanghelic.ro/2009/02/16/paul-washer-si-fundamentalismul-evanghelic-sufocant/
si asta pentru ca nevoia de informare este la fel de importanta de nevoia de argument…

Prereformarea Bisericii - Jan Huss

Sursa imagine : http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/b0/Jan_Hus_at_the_Stake.jpg

Ca şi Wycliffe, Huss a considerat că nu doar viaţa Bisericii se cuvine reformată de tare precum simonia şi nepotismul, ci şi de doctrina sa.
„Aşadar, nu Papa este capul Bisericii şi nici cardinalii sunt trupul întreg al Bisericii sfinte, catolice şi universale. Numai Cristos este capul şi cei predestinaţi sunt trupul şi fiecare este membru al trupului” (Justo) spunea Jan Huss.
Scrierile lui John Wycliffe devin cunoscute printr-un număr de studenţi cehi care studiaseră în Anglia, unde regele Richard al II-lea se căsătorise cu o prinţesă din Boemia. Jan Huss aderă la majoritatea vederilor lui Wycliffe privitoare la reformarea Bisericii.
Aceste evenimente aveau loc în perioada Conciliului de la Pisa, care încearcă să pună capăt Marii Schisme. Boemia era susţinătoare a „papilor pisani” ca Alexandru al V-lea şi apoi Ioan al XXIII-lea.
Jan Huss devine rector al Universitaţii din Praga şi un predicator al nevoii de reformare, lucru ce duce la excomunicarea sa în 1411, dar se bucură de sprijinul poporului şi al regelui Boemiei, iar sentinţa papală are un efect minor asupra sa.
Papa Ioan al XXIII-lea proclamă o cruciadă împotriva provinciei Napoli, mai degrabă din raţiuni politice şi încearcă finanţarea acestei cruciade prin vânzarea de indulgenţe. Jan Huss, care şi el cumpărase o astfel de indulgenţă cu douăzeci de ani în urmă, consideră acum că Papa era un uzurpator al dreptului unic al lui Dumnezeu de a ierta păcatele. Pentru aceasta Huss este excomunicat din nou şi este invitat la Conciliul din Constance de împăratul Sigismund pentru a-şi apăra cauza sa.
La 5 iunie 1415 Huss este arestat definitiv din ordinul Papei Ioan XXIII-lea. În faţa nedreptăţii sale Huss va declara : „Eu apelez la Isus Cristos, singurul judecător care este atotputernic şi absolut corect. În mâinile Lui îmi încredinţez cauza, până când El va judeca pe fiecare, nu bazându-se pe martori falşi şi concilii, ci pe adevăr şi justiţie” (Justo,p.350)
La 6 iulie 1415, Huss a fost dus în catedrală, dezbrăcat de hainele preoţeşti, iar tunsoarea clericală i-a fost îndepărtată fiindu-i ras capul. Pe cap i-a fost pusă o coroană din hârtie decorată cu demoni. Înainte de a fi ars pe rug s-a rugat prin cuvintele : „Doamne Isuse, dacă este pentru Tine voi îndura răbdător această moarte crudă. Mă rog ca Tu să ai milă de duşmanii mei” (Justo)
Când a fost ars pe rug a fost auzit recitând psalmi. Poporul din Boemina a fost indignat la aflarea veştii că Jan Huss a sfârşit în acest fel. Numeroşi nobili şi-au arătat susţinerea faţă de ideile lui Huss.
Iniţial susţinătorii lui Jan Huss – „husiţii” – erau în mare parte membrii ai nobilimii şi burgheziei, dar în scurt timp ei primesc sprijinul unor mişcări mai radicale din rândul claselor de jos. Cei mai importanţi dintre aceştia sunt „taboriţii”, o mişcare apocaliptică, care respingea orice nu se putea găsi în Scriptură. O altă mişcare a fost aceea a „horebiţilor”.
La moartea regelui Wenceslas, succesorul său a fost chiar împăratul Sigismund, care a cerut Papei să pornească o cruciadă împotriva husiţilor. Trupele împăratului Sigismund se ciocnesc în vecinătatea Pragăi cu o armată a cărei principal contingent era format din taboriţi. Taboriţii sunt organizaţi de un mic nobil, Ioan Zizka, care transformă carele ţăranilor într-o forţă imbatabilă. Armata lui Sigismund este învinsă. Un an mai târziu în 1421 se înregistrează noi ciocniri între „cruciaţi” şi armata lui Zizka. Luptele continuă în 1427 şi 1431.
Conciliul de la Basel ajunge la concluzia că Conciliul de la Constance nu a dat o rezoluţie înţeleaptă în chestiunea Boemiei. Pentru că husiţii nu dau curs invitaţiei de a se prezenta în faţa conciliului se organizează o nouă „cruciadă” împotriva Boemiei. Catolicii sunt învinşi încă odată de husiţi.
Biserica din Boemia primeşte dreptul de a-şi păstra particularităţile (cum ar fi aceea de a lua comuniunea atât cu pâine, cât şi cu pâine şi vin). Mulţi boemieni însă au refuzat vreun compromis şi au format mişcarea „Unitas Fratrum” („Uniunea fraţilor”). Numărul lor a crescut rapid nu doar în Boemia, ci şi în Moravia, de aici fiind cunoscuţi ca „moravieni”. În timpul Reformei din secolul al XVI-lea mulţi moravieni devin lutherani. Din mijlocul lor se ridică şi Jan Amos Comenius (1592 – 1670) care este unul din precursorii sistemului modern de învăţământ.

Prereformarea Bisericii - John Wycliffe (1320 – 1384)

Sursa imagine : http://en.wikipedia.org/wiki/File:Jwycliffejmk.jpg

John Wycliffe (1320 – 1384) fost unul dintre cei mai străluciţi cărturari pe care i-a dat Oxfordul. El atacă fundamentul nescriptural al unei întregi serii de concepte şi ritualuri ale Bisericii Catolice, respingând ferm transubstanţierea, caracterul infailibil al Bisericii Catolice în probleme de credinţă, spovedania în confesional, credinţa în Purgatoriu, pelerinajele, închinarea la sfinţi, venerarea moaştelor şi altele. Pe bună dreptate este numit „the morning star of Reformation” („Luceafărul Reformei” engleze). Ideile sale sunt popularizate de o serie de grupuri de predicatori cu o viaţă simplă care străbat ţara propovăduind învăţăturile Bibliei. Aceşti predicatori de vor numi lollarzi şi deşi mişcarea lor este reprimată în 1417, reapare după 1485, printre altele cerând confiscarea averilor clerului.
Printre altele John Wycliffe susţinea că stăpânirea clerului să se bazeze pe harul spiritual şi nu pe puterea materială, precum şi faptul că papii aflându-se sub control francez erau un pericol pentru suveranitatea naţională a Angliei.
Mişcarea conciliară reuşise să ia în discuţie o serie de chestiuni pastorale ale Bisericii Catolice cum ar fi simonia şi absenteismul, însă prin John Wycliffe se iau în discuţie şi probleme teologice. Wycliffe a trăit în timpul captivităţii papalităţii la Avignon şi a murit în timpul începutului Marii Schisme a Occidentului.
În 1371 părăseşte Oxfordul pentru a se dedica diplomaţiei şi a sluji intereselor ţării sale într-o perioadă în care papalitatea era aservită Franţei, inamica Angliei. El a considerat că orice putere este legitimă numai dacă urmează exemplul lui Cristos, acela de a sluji, nu de a i se sluji. Iniţial se bucură de sprijinul autorităţilor civile (laice) engleze, dar în timp acest sprijin îl pierde.
„În acel moment, adoptă o poziţie mai radicală. Scandalul marii Schisme îi dă curajul de a începe să predice că adevărata Biserică a lui Cristos nu este papa şi ierarhia vizibilă, ci mai degrabă trupul invizibil al celor predestinaţi să fie salvaţi – idee preluată de la Sfântul Augustin din Hippo. Deşi este imposibil să se ştie cu exactitate cine este predestinat, există semne ale roadelor pe care aceştia le produc şi aceasta ar putea oferi indicaţii asupra liderilor eclesiali care sunt respinşi (prin predestinare). Până la sfârşitul vieţii sale, Wycliffe declară că papa este în rândul celor respinşi” (după cartea lui Justo Gonzalez)
Această doctrină a unilateralităţii alegerii lui Dumnezeu (sprea mântuire sau spre respingere) o întâlnim la Augustin din Hippo (ca şi concept al mântuirii monergice), dar şi ulterior în sistemul teologic a lui Jean Calvin.
Wycliffe susţine ideea că Scriptura aparţine Bisericii şi că numai Biserica o poate interpreta corect, dar că acea Biserică este organismul tuturor celor predestinaţi spre mântuire şi se cuvine ca Biblia să fie tradusă şi la îndemâna credincioşilor în propria limbă.
Despre lucrarea sa ca traducător al Bibliei în limba engleză Earle E. Cairns spune : „El a afirmat că Biblia şi nu Biserica este singura autoritate pentru credincios, şi că Biserica trebuie să ia modelul de la biserica nou-testamentală. Pentru a susţine aceste convingeri, Wycliffe a oferit Biblia poporului în propria sa limbă. În 1382 el terminase deja prima traducere completă în manuscris a Noului Testament în limba engleză” („C. de-a lungul sec”, p246)
O altă doctrină sacrosantă a Bisericii Catolice pe care Wycliffe o atacă este cea a transubstanţierii, doctrină, care odată atacată, putea duce la consecinţe dintre cele mai imprevizibile pentru Biserica Catolică, cât şi pentru ordinea politică a lumii feudale occidentale :
„Wycliffe susţinea că substanţa sau esenţa elementelor era indestructibilă şi că Cristos era în mod spiritual prezent în sacrament şi era simţit prin credinţă. Dacă ar fi fost adoptată concepţia lui Wycliffe, ar fi însemnat că preotul nu mai era în măsură să priveze pe cineva de mântuire, refuzându-i trupul şi sângele lui Cristos în comuniune” (cres de+a lung, p.246)
Doctrina transubstanţierii fusese adoptată la cel de-al patrulea conciliu de la Latren din 1215.
În urma acestor controverse pe care le stârneşte, Wycliffe declarat eretic şi pentru un timp este închis, dar datorită prestigiului său i se permite să-şi continue studiile şi scrierile.
În 1381 el se retrage la o parohie din Lutterworth. Vederile sale se vor răspândi, influenţând printre alţii şi pe Jan Huss, printr-un număr de predicatori laici, numiţi lollarzi.
În 1401 se promulga de către Parlamentul englez actul „De haeretico comburendo” ( „Despre arderea ereticilor”), care avea ca urmare arderea tuturor care ar propaga ideile lollarde. Ideile acestea se refereau la faptul ca Biblia trebuie să aparţină poporului, clericii ar trebui să nu deţină funcţii civile, precum şi condamnarea celibatului preoţilor.
Lollarzii au avut un număr semnificativ de aderenţi din rândul nobilimii engleze şi în ciuda unei constante persecuţii lollardismul nu a dispărut până la Reforma anglicană din 1534.

Laurenţiu Valla

sursa imagine :
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Lorenzo_Valla.JPG

Laurenţiu Valla (1405 – 1457) este considerat de către specialişti drept reprezentantul cel mai de seamă al erudiţiei critice. Este considerat întemeietorul lexicografiei moderne. De la el a învăţat Erasmus să scrie latineşte corect şi elegant.
„ În Annotationes, Valla a făcut asupra limbii Vulgatei (textul oficial al Bibliei catolice) însemnări, care relevau erori, contrasensuri şi interpretări îndoielnice în traducerea Noului Testament al fericitului Ieronim. El a aplicat textelor fundamentale ale religiei creştine metoda criticii filologice, reprezentată până atunci operelor profane.
Erasmus , care a publicat această operă în 1515, s-a recunoscut totdeauna extrem de îndatorat metodei şi ideilor lui Valla şi a considerat al său Novum Instrumentum (Noul Testament, publicat într-o nouă traducere latină, împreună cu textul grecesc) ca o aplicare a lecţiilor predecesorului său” rrao214
Tot lui Valla îi datorăm demontarea unui mare fals din istorie, anume „Donaţia lui Constantin”. Acesta în 1440 demonstrează prin argumente istorice şi filologice că donaţia făcută de Constantin cel Mare papei Silvestru este un fals din secolul al VIII – lea, în acest fel s-a dovedit că textele considerate sacre trebuie citite, ca şi cele profane, eliberaţi de orice prejudecată.
Putem considera că una din cele mai importante caracteristici ale umanismului este aceea a creării metodei de analiză filologică şi critică istorică.
Ca o concluzie a mutaţiilor suferite în cultură şi gândire Andrei Oţetea sintetizează :
„Umaniştii nu mai căutau în studiul clasicilor lecţii de morală. Ei nu studiază autorii clasici într-un scop apologetic sau polemic, ci pentru ei înşişi, din interes pentru noua viziune a lumii şi vieţii pe care o reflectă operele lor. Viaţa religioasă cu idealul ei ascetic, e atacată de pe poziţia unei experienţe concrete şi pur umane. Se tinde, cu o conştiinţă încă crepusculară, spre o concepţie realistă şi laică despre natură şi om”. Rrao214
P.S. In pagina web este o remarca cu care sunt perfect de acord : Italian humanist, philosopher, and literary critic who attacked medieval traditions and anticipated views of the Protestant reformers. Nu cred ca putem contientiza cat de mult datoram , ca si crestini evanghelici muncii aceutui om prin care Dumnezeu a pregatit , intr-un anumit mod , Reforma...
http://www.britannica.com/EBchecked/topic/622198/Lorenzo-Valla

When I Say "I Am A Christian"...

When I say..."I am a Christian"
I'm not shouting "I am saved"
I'm whispering "I get lost!"
"That is why I chose this way."

When I say..."I am a Christian"
I don't speak of this with pride.
I'm confessing that I stumble
and need someone to be my guide.

When I say..."I am a Christian"
I'm not trying to be strong.
I'm professing that I'm weak
and pray for strength to carry on.

When I say..."I am a Christian"
I'm not bragging of success.
I'm admitting I have failed
and cannot ever pay the debt.

When I say..."I am a Christian"
I'm not claiming to be perfect,
my flaws are too visible
but God believes I'm worth it.

When I say..."I am a Christian"
I still feel the sting of pain
I have my share of heartaches
which is why I seek His name.

When I say..."I am a Christian"
I do not wish to judge.
I have no authority.
I only know I'm loved.

-Author Carol Wimmer - Copyright 1988
sursa : http://www.debwebonline.com/Mercy_in_Jesus/christian.html

De luat aminte

În Epistola sa către marele vornic Constantin Dudescu, din 18 august 1759, Constantin Dapontes vorbeste despre tarele societatii romanesti de atunci in termenii:

“Om bun nicăieri, cei răi pretutindeni, desfrânaţi aici, tâlhari acolo, nedrepţi deasupra, răpitori dedesupt, avari de-a dreapta, fuduli de-a stânga, linguşitori în urmă, mincinoşi înainte, netrebnici în lăuntru, netrebnici în afară, netemători de Dumnezeu în tot locul, temători de Dumnezeu nicăieri. Învidia împărăţeşte, avariţia domneşte. Lăudăroşenia se cinsteşte, desfrânarea place. Îmbuibarea se glorifică, condamnarea domneşte, trupul se zeifică, fecioria se dispreţuieşte, credinţa se alungă, smerenia se goneşte, adevărul nu se aude, dreptatea nu se vede, mila s-a pierdut, rugăciunea s-a uitat, postul s-a lepădat, legea a slăbit, Evanghelia a încetat, iar Scriptura toată este delăsată, profeţii au murit şi tot cuvântul drept; au fugit cele bune, goale sunt cele rele şi toate rele”.

Erasmus din Rotterdam

sursa imagine : http://ro.wikipedia.org/wiki/Erasmus_din_Rotterdam

Dezideriu Erasm de Rotterdam (1467 – 1536). Fiul nelegitim al unui preot, ajunge în 1487 în mănăstirea augustinienilor din Steyn. În 1498 ajunge la Oxford şi este influenţat de John Colet, Thomas Morus şi John Fisher. Îşi lărgeşte cunoştiinţele aplicând metoda criticii filologice la textele biblice.
Literatura greco-romană a fost pentru el un instrument de emancipare intelectuală şi morală. Puterea educativă a culturii domină gândirea lui Erasm.
În 1506 se stabileşte în Italia până în 1509, apoi pleacă la Basel , unde moare în 1536.
Lucrarea sa magistrală a fost „Elogiul nebuniei” (sau „Lauda nebuniei”) pe care acesta o publică în 1511.
Andrei Oţetea descrie tema centrală a lucrării : „ Sub masca nebuniei care, îmbrăcată în togă, se urcă pe catedră şi îşi face propriul său elogiu, Erasm îşi bate joc de ignoranţa călugărilor, de corupţia preoţilor şi de pedanteria savanţilor. Nebunia se laudă că ea conduce lumea împreună cu cele două surate ale sale : linguşirea şi vanitatea. Poporul nu şi-ar tolera stăpânitorii, bărbatul-femeia, ucenicii-patronul, prietenii-prietenul, într-un cuvânt, oamenii nu s-ar îngădui unii pe alţii, soldaţii nu şi-ar risca viaţa în război, negustorii nu şi-ar sacrifica liniştea pentru bani, dacă în capul tuturor nu ar încolţi un germen de nebunie. Fără o doză de nebunie, fericirea ar fi imposibilă, onestitatea, sinceritatea, perspicacitatea, prevederea ne-ar otrăvi viaţa, dacă nebunia n-ar arunca peste toate mirajul iluziei. Sub masca nebuniei, Erasm a făcut critica societăţii contemporane. Lucrarea a exercitat imediat o influenţă directă asupra literaturii” rrao236
În 1504 , Erasmus scrie „Enchiridion militis christiani” („Manualul creştinului militant”) care anticipează doctrina protestantă a mântuirii doar prin credinţă : Sola fide, astfel încearcă să repună accentul pe creştinismul iniţial, eliberat de formalismul iudaic şi de teologia scolastică. El consideră că spovedania, posturile, milosteniile sunt fără valoare dacă nu pornesc din consacrarea personală a creştinului faţă de Christos.
Erasm atacă şi rolul Bisercii, ca instituţie clericală, în mijlocirea necesară între om şi Dumnezeu.
„Pentru a permite tuturor creştinilor să atingă izvorul adevăratei credinţe, Erasm s-a gândit, încă din 1505, să publice după metoda ilustrată de Valla, Noul Testament în greceşte şi să însoţească textul cu comentarii critice. O lungă călătorie în Italia şi în Anglia nu i-au permis să-şi realizeze planul decât în 1516” rrao237
Prin aceasta Erasm a oferit o armă redutabilă, Noul Testament, ediţia critică, în mâna protestanţilor.